GALERIE FOTO Imagini unice din istoria sportului românesc. Formidabilul trecut pe care l-am uitat: momente legendare, performeri senzaționali și poveștile lor

Povestea pozelor pe care le veți vedea în sport-zone.ro de azi, în serial, în fiecare weekend, a început demult, acum peste un deceniu. Prin 2007, pe când lucram la Evenimentul zilei, la redacție a venit un domn în vârstă. “Vă rog, dacă vă interesează și vă este de folos, vă pot da niște reviste. Este colecția mea. Am strâns-o toată viața. Ar fi păcat să fie aruncată la gunoi după ce mor.” Erau zeci de reviste și cataloage frumos întreținute, cu publicații încă din 1947. Fabulos!

Pe vremea aceea, la secția Sport de la EVZ lucrau niște băieți admirabili – azi îi puteți vedea, pe unii dintre ei, la Recorder (Cristi Delcea și Mihai Voinea), un altul e scriitorul Andrei Crăciun. Daniel Conțescu, Marius Chican, Cristian Hubali – toți erau niște jurnaliști senzaționali.
Am înghesuit teancurile în rafturile dulapului din spatele birourilor. Mă fascina să deschid la întâmplare, de câte ori aveam timp, câte una din reviste. 1949, 1984, 1958, 1988, 1974, 1962, 1969… Erau, literalmente, ferestre prin care priveai în timp. Evenimente majore atunci și de care azi nu-și amintește nimeni,  oameni celebri, figuri care au marcat generațiile părinților sau ale bunicilor noștri, azi iluștri necunoscuți. Epoca online nu iartă. Nu ești pe Internet, nu exiști.
Ne distram uneori citind cu voce tare, în mijlocul redacției, textele unor corifei ai vremii. Limbaj de lemn, chemări la întrecere socialistă, laude la adresa Partidului, diverse comentarii în cimilituri, cu critici printre rânduri – nu dădea bine să se recunoască faptul că în sportul socialist există probleme – și laude ale unor ingineri sau cusătorese care depășiseră planul, apoi se antrenau ca să facă performanță. Dar și cronici ale unor partide memorabile, analiza unor titluri câștigate, dezbateri despre națională și editoriale despre sportivi – și ce sportivi!

Niște reviste de acum 40 de ani înșirate pe mocheta unei redacții

Ce paradox, acum 50 de ani România gemea de campioni și nu exista o presă care să povestească publicului despre ei așa cum meritau (Sportul avea 4 sau 6 pagini cu foarte mult balast, Revista Sportul Ilustrat avea mai mult poze). Iar azi avem o grămadă de publicații online și un puhoi de televiziuni de sport, dar care nu mai au despre cine să scrie și să vorbească.

Mă urmărea gândul că acea colecție se poate pierde sau deteriora. Îmi dădeam seama că nu va rămâne la infinit în dulapul nostru ținut sub cheie. M-am gândit să iau la mână colecția, să le fac poze tuturor paginilor. Așa le-aș fi avut în format digital, dacă s-ar fi pierdut fizic. Am vorbit Coco (Octavian Cocoloș, unul dintre cei mai buni fotografi din presa română) și Ilie (legendarul fotograf Marian Ilie, azi la Mediafax, printre puținii care au prins și turneul final al Mondialelor din 1990, primul pentru România după 20 de ani de pauză) să mă ajute – amândoi lucrau atunci la EVZ. Dar s-au codit, era o muncă de Sisif. Așa că, într-o seară fără evenimente, am început să înșir pe mocheta redacției revistele. Câteva ore am fotografiat, cu un pocket, coperțile și paginile de interior care mi s-au părut mai importante.

N-am putut să le fotografiez pe toate atunci și nici n-am mai avut altă ocazie. Iar colecția s-a pierdut. La un moment dat, am uitat cheia în ușa dulapului și, a doua zi, când am venit, rafturile fuseseră devastate. Cineva făcuse dispărute o grămadă de reviste, furase un album extraordinar, color, o istorie a Cupei Mondiale la fotbal făcută de France Football și adusă de Alin Paicu la redacție, din Franța, în 1998.
Pe urmă am plecat de la ziar. Au plecat și alți colegi, unul câte unul. Patronatul și conducerea EVZ s-au schimbat și ele. După un timp, când am trecut pe-acolo, nici ceea ce lăsasem în dulap nu mai era. Mi s-a strâns inima. Munca migăloasă de-o viață a unui om se dusese pe apa Sâmbetei. Și, odată cu ea, eforturile a zeci de oameni și poveștile unor decenii de sport.

Mi-au rămas însă pozele făcute într-o seară, cu un aparat de buzunar, pe mocheta redacției. Începând de azi, în fiecare weekend, vă invit să călătorim împreună în timp.

Foto 1: Imaginea unică unui triumf istoric – România, campioană mondială la handbal în 1974

O poză de legendă: martie 1974, România – a patra oară campioană mondială la handbal! Fericiți jurnaliștii și suporterii care au apucat asemenea timpuri. Coperta revistei “Sport” înfățișează naționala de legendă a României la finalul finalei câștigate la Berlin, pe 10 martie, contra naționalei Republicii Democrate Germane, scor 14 – 12. Tricolorii erau în acel moment stăpânii incontestabili ai lumii handbalului. Câștigaseră titlul suprem la Dortmund, în 1961, la Praga, în 1964 (handbalul se juca încă în 11 la acel moment), la Paris, în 1970, și la Berlin, în 1974.
România a urmărit cu sufletul la gură finala Mondialelor din 1974, în care naționala noastră formidabilă avea să amuțească toți contestatarii apăruți cu 4 ani în urmă, când, la Paris, obținuse victoria contra aceleiași RDG după prelungiri, cu 13-12. În 1974, chiar în fața propriilor spectatori, nemții au fost surclasați ca joc de români, care au predat o lecție de handbal de neuitat.

Poza aceasta epocală la care vă uitați acum a fost făcută chiar de antrenorul Nicolae Nedef.

Parcursul României la Mondialele din 1974: 18-14 cu Polonia, 21-11 cu Spania, 18-20 cu Suedia în Grupa B, 20-11 cu Danemarca, 20-13 cu Cehoslovacia în a doua Grupă Principală, 14-12 în finală cu RD Germană. Golgheterul turneului a fost Ștefan Birtalan, cu 43 de goluri.

Foto 2: Pe vremea când Dinamo și U Cluj umpleau până la refuz arenele

Coperta 2 (ultima pagină) a revistei “Sportul” din martie 1964 cu o poză din timpul partidei Dinamo – U Cluj 2-1, din etapa a 15-a (a doua a returului), „…după un joc dominat de studenți. Datcu, încadrat de Nunweiller III și Ștefan (4), respinge un nou atac clujean. La pământ: Szabo. În spatele lui Datcu – Adam. În stânga: Nunweiller IV. FOTO: V. BAGEAO” – conform fotoexplicației.

Partida s-a jucat pe stadionul Republicii (demolat mai târziu din ordinul lui Ceaușescu), în fața unor tribune arhipline. În acel an, Dinamo avea să ia al 3-lea din cele patru campionate la rând câștigate între 1962 și 1965 de prima generație de aur a “roș-albilor”, cu Datcu, Constantin Ștefan, frații Ion, Lică și Radu Nunweiller (cei de la care avea să se și tragă porecla ulterioară a echipei, “câinii roșii”, pentru că erau toți roșcați și foarte determinați în joc), Ivan, Emil Petru, Octavian Popescu, Pârcălab, Frățilă și Haidu – antrenor Traian Ionescu.

În sezonul 1963-1964, în Liga 1 activau 14 echipe, ca și acum, dar care jucau un campionat clasic, tur-retur de 26 de etape. Iată cum s-a terminat acel sezon (se dădeau două puncte la victorie și unul la egal): 1. Dinamo (campioană) – 40 de puncte, 2. Rapid – 33, 3. Steaua – 31, 4. Progresul – 27, 5. Petrolul – 26, 6. FC Brașov – 26, 7. FC Bihor – 26, 8. Farul – 25, 9. U Cluj – 24, 10. Dinamo Pitești – 23, 11. UTA – 23, 12. Poli Iași – 22, 13. Poli Timișoara – 22, 14. Siderurgistul Galați – 16. Ultimele două clasate au retrogradat.

Foto 3: 23 August muncitoresc în 1962. Când campionii erau obligați la defilări ridicole în fața Partidului

Coperta revistei “Sportul Ilustrat” din august 1962 era dedicată paradei prin care “oamenii muncii” sărbătoreau “plini de entuziasm” victoria asupra “fascismului, imperialismului și capitalismului” și instaurarea comunismului în România. Era un fals grosolan, lovitura de stat din 23 august 1944 fusese dată de Regele Mihai și generalii din armată, iar comuniștii nu jucaseră decât un rol minor. Dar în comunism varianta oficială era și singura acceptată – cine se îndoia risca pușcăria.
Prin fața prezidiului înțesat de activiști și securiști defilau copii, sportivi de top, pe jos sau în care alegorice, muncitori, țărani, profesori.

Nimeni nu scăpa, în principiu. Repetițiile pentru această paradă ridicolă a unor oameni aduși cu forța durau, uneori, și săptămâni la rând, cu cheltuielile de rigoare. Dictatorul Republicii Populare Române în 1962 era Gheorghe Gheorghiu Dej.
Iată fotoexplicația pozei de pe coperta Revistei Sportul – august 1962: “Tinerețea, voioșia, entuziasmul – iată ce îi caracterizează pe sportivii Patriei noastre dragi, la locul de muncă și pe terenul de sport. (Coperta vă înfățișează un aspect de la defilarea sportivilor din Capitală cu prilejul sărbătoririi zilei de 23 August)”.

Foto 4: Doi jucători de legendă
ai fotbalului românesc – Ienei și Gheorghe Constantin

Coperta numărului din decembrie 1967 a revistei “Sportul” înfățișează doi fotbaliști legendari ai României. “La mulți ani! Revista Sport urează tuturor cititorilor săi un an nou fericit, așa precum Jenei (n.r. – Emeric Ienei) îl felicită cu căldură pe căpitanul său Constantin (n.r. – Gheorghe Constantin) în ziua celei de-a 35-a aniversări, la startul meciului cu Valencia (citiți reportajul din pagina 12)”, scrie în fotoexplicația pozei.

Steaua a participat, în acel sezon, în Cupa Cupelor: 2-1 și 2-0 cu Austria Viena în turul I, 0-3 și 1-0 cu Valencia în turul II. Unicul gol al victoriei cu spaniolii a fost înscris de Gheorghe Constantin (min. 12).

Emeric Ienei și Gheorghe Constantin au marcat decisiv istoria fotbalului nostru, iar în 1967 erau doi dintre cei mai în vogă jucători români.

Ienei, un excelent mijlocaș defensiv, s-a născut pe 22 martie 1937 la Agrișu Mic, în Arad, dar a cunoscut gloria la Steaua, unde a jucat între 1957 și 1969. A câștigat 3 titluri, în 1960, 1961 și 1968, 4 Cupe – 1962, 1966, 1967, 1969, Campionatul European pentru juniori sub 19 ani (1956) și a participat la Olimpiada de la Tokyo, din 1964, unde România s-a clasat pe locul 5.

Ca antrenor, a intrat în legendă. A câștigat 5 titluri cu Steaua, în 1976, 1978, 1985, 1986, 1994, și 3 Cupe în 1976, 1985, 1999. A cucerit Cupa Campionilor Europeni în 1986, a calificat naționala la Mondialul din 1990 (unde a ajuns în optimile de finală) și a condus România de pe bancă la turneul final al Europenelor din 2000, unde tricolorii au ajuns în sferturile de finală.

Constantin, supranumit “Profesorul”, s-a născut pe 14 decembrie 1932, la București, și a murit la 77 de ani, pe 9 martie 2010. A fost un atacant – spun cei care l-au văzut – de talie mondială. A debutat la Unirea Tricolor, dar după ce comuniștii au desființat echipa din Obor a ajuns, după un periplu pe la mai multe formații, la Steaua, unde a jucat între 1955 și 1969. Spre finalul carierei, în 1969-1970, a evoluat la Kayserispor.

Pentru Steaua a jucat 264 de partide și a dat 148 de goluri. A câștigat 4 titluri în 1956, 1960, 1961 și 1968 și 4 Cupe, în 1955, 1962, 1966 și 1967. A obținut de 3 ori titlul de golgheter al campionatului, în 1960, 1961, 1962.
A antrenat Steaua, cu care a luat titlul în 1979. Pentru scurt timp, în 1990, a antrenat și naționala României, în 1990.

Foto 5: Eroii calificării
la Mondialul mexican din 1970

Coperta revistei “Sportul” – ediția octombrie 1969 este un colaj care cuprinde 3 fotbaliști legendari, cum România azi nici nu îndrăznește să viseze că mai poate avea. Înaintea meciului decisiv pentru calificarea la Mondialul din Mexic, care urma să aibă loc acasă, pe 16 noiembrie, cu Grecia, jurnaliștii au făcut un colaj: coperta cu Florea Dumitrache, înaintea primei partide din 1969, egalul de la Atena, cu Grecia, coperta cu Dan Coe, înaintea marii victorii de la Lausanne, cu Elveția, și, în sfârșit, marea speranță, supervedeta absolută a fotbalului românesc de la care se aștepta calificarea: Nicolae Dobrin.

În acea campanie rămasă în memoria a generații de români, tricolorii au debutat dezastruos pe 27 octombrie 1968, 0-3 la Lisabona, cu Portugalia, sfertfinalista Mondialelor din 1966, cu Eusebio pe teren. A urmat o redresare acasă, 2-0 cu Elveția. În 1969 a urmat sprintul: 2-2 în deplasare cu Grecia, 1-0 în deplasare cu Elveția, 1-0 acasă cu Portugalia și, în final, 1-1 acasă cu Grecia. Ne-am calificat cu 8 puncte, fiind urmați de Grecia, cu 7.


Previous Article
Next Article

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *